Ilogica crestina - partea I

De pe facebook:

Irina Binder

Dacă detest ceva pe lumea asta, atunci detest afirmaţia rostită fără pic de discernământ la oricare nenorocire care se întâmplă: „Aşa a vrut Dumnezeu.”
Mă întreb: ce om care îl iubeşte, care îl respectă sau care îl cunoaşte, cât de cât, pe Dumnezeu, poate face o asemenea afirmaţie? Ce om îl poate desconsidera atât de mult pe Dumnezeu, încât să îl insulte atât de urât, încât să-l învinovăţească de toate nenorocirile şi de toate relele lumii?
De ce pentru toate greşelile noastre, pentru neatenţii, iresponsabilităţi, slăbiciuni şi neputinţe trebuie să fie altcineva răspunzător şi vinovat, nu noi înşine?
Oare atunci când se întâmplă câte un accident, apasă Dumnezeu acceleraţia în locul oamenilor care nu adaptează viteza la condiţiile de drum? Oare El este neatent?
Atunci când un nenorocit ordinar violează o copilă sau o femeie, îl pune Dumnezeu să o facă?
Oare atunci când cineva ucide, loveşte Dumnezeu cu obiectul care cauzează moartea?
Oare atunci când oamenii tratează lucruri importante cu superficialitate, trebuie să vină Dumnezeu să verifice, să repare, să se asigure că avionul, helicopterul, trenul, maşina, sunt bune de călătorie?
Oare Dumnezeu cum se simte când noi îl acuzăm de toate nenorocirile, ca pe cel mai rău, mai nedrept, mai ucigaş și mai nemilos din lume?
Dumnezeu nu face alegeri în locul nostru... şi dacă îngăduie anumite lucruri, e pentru că respectă ceea ce ne-a oferit: liberul arbitru. El ne-a creat o lume frumoasă, cu cele mai frumoase condiții și posibilități, cu dreptul deplin de a face alegeri, unde noi ar fi trebuit să trăim în pace și în armonie...
Un lucru e cert: prea puţini îl cunosc cu adevărat pe Dumnezeu... prea puţini îl respectă şi au înţeles ce vrea El de la noi... deşi vrea atât de puţin... deşi merită atât de mult... iar noi? Îl insultăm, îl învinovăţim, îl subestimăm şi îl îndurerăm...
Nu daţi cu piatra în mine, gândiţi înainte... nu Dumnezeu m-a pus să scriu acest mesaj și nu Dumnezeu vă pune să fiți orgolioși, încât să nu vă placă adevărul din rândurile mele...

Uimitor, 1.455 de persoane apreciază asta. Nu e nimic surprinzător ca o gloată să nu-și cunoască sau să-și înțeleagă complet religia de care aparțin. De la femei (majoritatea comentariilor provin de la femei) vin comentarii total cretine, gen

Dumnezeu te a inspirat sa scrii.asemenea cuvinte ,,ADEVARATE,

și

Total de acord . Dumnezeu ne da numai lucruri frumoase. Depinde de noi , ce facem cu ele. Si nici bolile nu au fost date de Dumnezeu. Ele exista din cauza stilului nostru de viata dezordonat. Numai bine va doresc !

 și

E greu să accepti că tot ce ti se întâmplă este rezultatul gândurilor,vorbelor si faptelor proprii,este mult mai simplu să-l facem răspunzător pe Dumnezeu!Numai că toate se vor repeta până vom întelege si vom recunoaşte!

 iar mai încolo însăși autoarea comentează ca să întărească percepția conform căreia, deși evenimentele nu le consideră aleatoare, le transferă responsabilitatea de la persoana divinității la propria persoană:

Eu nu cred că Dumnezeu ne dă necazuri. Nu cred într-un Dumnezeu călău și tiran. Necazurile ni le facem noi sau ni le fac alții. Cred că plata păcatelor nu se întâmplă aici și acum... și nu prin necazurile pe care le avem.

Greșește și cînd spune că nu primim plata păcatelor în timpul vieții, dar sărim peste acest mic detaliu. Doar nu toată lumea știe dogmatică. Deci, avem trei variante în ce privește responsabilitatea evenimentelor:

• Dumnezeu, divinitatea, care coresponde oamenilor spirituali
• propria persoană, care nu corespunde oficial nimănui, decît unei logici greșite
• fenomenului aleator, care corespunde persoanelor ateiste.

Dacă vă gîndiți puțini, veți observa că variantele sunt în ordine crescător logică și ordine descrescător spirituală. Atenție! Variantele sunt considerate exclusive. Putem să spunem că relele ni se întîmplă că am greșit, iar Domnul m-a pedepsit pentru asta fără să încălcăm logica de mai sus. Însă nu putem să spunem că relele ni se întîmplă doar pentru că noi suntem de vină, iar Domnul nu are nicio legătură.

Dar... aici e vorba despre o persoană religioasă. Creștină. Creștinismul este clar specificat. Timp de 2000 de ani filozofi și apologeți de primă clasă tot au explicat și evoluat formele preexistente creștinismului, care au o perioadă de înca 1500 de ani. Nu cred că există vreun subiect care să nu fi fost abordat în creștinism, chiar dacă nu a fost pe deplin clarificat și există mai multe puncte de vedere. Tocmai diversitatea punctelor de vedere au condus la mai multe ramuri religioase și zeci de mii de secte. Dar... aici vorbim de ortodoxism. Ortodoxismul este clar specificat. Concepția greșită a Irinei este atît de gravă încît depășește specificacitatea ortodoxismului și intră profund în rădăcinile creștinismului general, ba chiar aș cuteza să zic mai mult, cărămizile constructive ale religiei de orice tip.

Orice homo religiosus crede într-un plan, într-un destin, în semne, în semnificația întamplărilor. Crede în semnificația propriei existențe. Creștinul nu scapă acestei credințe, nu ar avea cum, pentru că este ceva de bază oricărei religii. Da, scoaterea lui Dumnezeu în afara logicii întîmplărilor și conștientizarea că evenimentele nu au vreo semnificație și sunt pur aleatoare ar aduce un nivel mai mare de logică. Însă, atunci s-ar elimina însăși baza speranței, credinței în mîntuire/înviere, viața de apoi, răspunsul rugăciunilor, optimismul. Așadar, postarea NU SE INCADREAZĂ în limitele creștinismului. Este doar o încercare eșuată de a aduce puțină logică credinței. Dar nu merge așa. Credința e... ilogică, tocmai pentru că crezi fără motiv rațional.

Ultima notă: ați observat că am folosit în paragraful sus varianta conform căreia evenimentele sunt aleatoare și nu urmează vreun plan. Poate vă întrebați de ce nu am folosit varianta conform căreia propria persoană este responsabilă pentru evenimente, așa cum a folosit-o Irina în pledoaria ei. Ei bine, am spus mai sus că este o logică greșită. În prezent, nu s-a demonstrat prin vreun studiu sau experiment științific că persoanelor religoase (evlavioși, clerici, ctitori) nu li se întîmplă evenimente negative, sau li se întîmplă mai puține rele decît ateilor. De fapt, distribuția întîmplărilor pozitive și negative are o pondere echilibrată, care ar corespunde unor șanse, evenimentului aleator. Ba chiar, mai mult, s-ar putea considera din acest punct de vedere că nu există în realitate întîmplări rele sau bune, ci pur și simplu întîmplări și atît. Această concepție este cea mai logică.

Surprinzător, tot o femeie a menționat reala dogmă ortodoxă în acest domeniu într-un comentariu:

Nu.i adevarat. Dumnezeu ne da si necazuri, si astea din 2 motive: plata pt pacatele noastre sau calea catre mantuire.

În acest caz, da, se poate vorbi de o anume responsabilitate a persoanei proprii în ce privește necazurile, cum că Dumnezeu ne dă necazuri ca să ne curețe de păcate pentru a ne putea mîntui, însă, asta ar implica clar faptul că așa a vrut Dumnezeu. Adică fix lucrul presupus greșit de către Irina.

În încheiere, vă recomand lectură opțională parabola pomului roditor, găsită printre manuscrisele de la Marea Moartă. Dovada vie că de pe acum 2000 de ani, în creștinism, se refuta evenimentul aleator și că Dumnezeu te pedepsește cînd te revolți. Adică să fii atent, că Dumnezeu vine peste tine.

Romanii au ales un presedinte

Românii și-au ales președintele. Surprizător, pe cel ce nu era favoritul, pe cel care nu era socialistul, pe cel care nu era pe placul melancolicilor vremurilor de mai demult.

Nimeni nu prea înțelege cum. Mulți părerologi explică. Lucian Mândruță se bate cu pumnu-n piept de câte a făcut el de pe străzile pariziene, de unde s-a dus ca să transmită. Bloggerii asumă orgolioși succesul lor și cititorilor lor, internauții. Eșecul îl justifică prin PSD nu a avut blog, site, facebook. Analiștii politici explică cum a fost un vot masiv negativ, împotriva lui Ponta, nu pentru Iohannis. Fiecare maistru judecă după meseria sa și consideră că are întâietate.

Adevărul este că nu a fost o minune. Pur și simplu oamenii s-au săturat de minciuni, de jeguri, de mocirlă. Campania PSD a fost vârf de lance în ce privește asta. Iar oamenii au ales un om civilizat. Normal. De bun simț. Cartofii de canapea, văzând pe ecrane cum conaționalii și rudele lor stau câte 12 ore în ploaie să voteze, situație concertată tot de PSD, s-au ridicat și au votat în 15 minute, solidari cu ei.

Singurul lucru magic ce rămâne în peisaj este însuși președintele ales. Necunoscut nici acum, enigmatic, tăcut. Nimeni nu cunoaște ce îi poate capul, inclusiv viitorii colegi de politică, care se comportă precaut. Circa 200 de persoane, viitorii foștii subordonați, cei de la instituțiile sibiene, se bucură pentru rezultat și se întristează pentru pierderea șefului în același timp. Or, asta e de neconceput pentru ura și săparea tipic românească. Două treimi din românii de pretutindini se bucură pentru el. Am văzut persoane pe facebook care, din extaz, au postat trăiască Regele nostru!, aluzie la vechii lideri nemți. Este primul președinte pe care oamenii îl iubesc. Magic.

Să fie într-un sas bun!

Cadourile studentiei

În anii aceia gri, de sărăcie, de poticnire în pete lipicioase de ulei, de la gătirea cartofilor, pe nailonul bucătăriei, de clipele de abis mintal, în pat, sub pătură, în frig, ore în șir, chiar pe lumina de-afară, de călătorii fantastice în lumea microscopică a crăpăturilor din tavan și colțurilor de perete, simțeam viața cum se impregnează și trepidează în noi, în suflet, în oase, în dinți, în frunte. Ne era foarte foame și ne era foarte frig.

Stăteam într-un bloc gri, la ultimul etaj, cu altă colegă. Amândouă eram studente în anul întâi la Facultatea de Farmacie. Se întâmpla să nu avem curent, apă deloc și nici căldură.  Lumea garsonierei era înghețată în cărți vechi de medicină, teancuri de foi albe scrise, lumânări galbene și un craniu. Mai aveam niște casete vechi, aduse din Germania, pe care le puneam în casetofon și le ascultam. Câteodată se oprea muzica și auzeam reclame la electrocasnice și restaurante nemțești. Ne gândeam cum mănâncă cei de acolo pe muzica surdă a casetofoanelor de ultimă generație.

Aveam o pungă mai mare din hârtie de carton unde culesesem măceșe tomnatice din curtea spitalului. Avusesem o zi bună, fusesem la ore, discutasem deschis cu profesorii, ne-am întreținut apoi în povești, am râs, am glumit. Am uitat pentru o vreme. Am pus ibricul pe foc pentru ceai și am numărat măceșele stafidite. Flăcăruia albastră a pâlpâit ușor și a curs lent spre nimic. Ireal, ca într-un vis, s-a stins. Ne-am uitat una la cealalaltă și am izbucnit în plâns amândouă.

Într-o altă zi m-a apucat o durere țiuitoare de măsea. Nu mă puteam să citesc nici măcar să ațipesc. După câteva zile de nesomn m-am îmbrăcat, mi-am pus șalul în carouri albe și negre și m-am dus la o cunoștiință de a mea, în ultimul an la stoma. Blonduță, cu ochii mari albaștri, m-a privit speriată de cearcănele mele și mi-a făcut cu mâna spre scaunul stomatologic. Pentru că ea făcea practică, nu a trebuit să îi plătesc, doar materialele. I-am întins un bacnotă de 10 lei, ea s-a uitat către doctorița șef, s-a dus la sertar și mi-a adus restul în monede. Erau, de fapt, tot atâția bani. Mi i-a pus în palme și mi le-a strâns. Avea mânile atât de calde!

 Pentru că nu aveam apă, făceam deseori ceai și ouă fierte în același ibric. Nu puteam nici măcar să mergem la budă, pentru că nu aveam cum să tragem apa. Profitam de faptul că stăteam la ultimul etaj, unde era o ieșire pe acoperiș, și urcam, ne făceam treburile pe niște ziare, făceam după aia un pachețel și îl lăsam acolo. S-a întîmplat de multe ori, mai ales noaptea, când trecem tiptil, desculțe, pe casa scării. Colega mea, săsoaică, era mai ordonată, făcea pachetul și îl lega frumos și cu sfoară, ca pe cadouri. Și rămâneau șiruri de pachețele, legate cu pamblici colorate. Aveam o grămadă de ziare și buletine științifice vechi adunate de la biblioteca facultății pe care le întrebuințam pentru asta.

La un moment dat, ea a primit o bursă și a plecat la o vilă studențească. Ne-am despărțit îmbrățișate, râzând și cu lacrimi în ochi.

Am rămas singură în locuință. Era trist. Stăteam în pat, în frig și întuneric, cu pătura pe mine. Ascultam casetele germane pe care mi le lăsase, iar acum auzeam reclamele în vocea ei. Exploram minele și canioanele pereților de una singură. Peșterile erau avanposturile exploratorului interstelar, ce căuta adăpost prin relieful lunar al varului.

Odată, chiar înainte să părăsesc și eu garsoniera, m-am urcat pe bloc. Era zi, soare melancolic, și mă învârteam să cuprind de jur împrejur lumea. Erau pachețele din ziar legate cu pamblici colorate acolo, pachețele ei. 

Și pentru o clipă am avut impresia că am ținut amândouă o petrecere, dar acum s-a terminat, ea a plecat, le-a lăsat și că sunt cadouri și că sunt cadourile ei pentru mine.

Cu cortul pe Mures

Flaviu iși aprinse țigara și clătină involuntar băbuța a plăcere în timp ce sugea aerul printre dinți. Lăsând mâna printr-o mișcare feminină de-a lungul corpului, lângă burta diform de recentă, picioarele grase depărtate unul de celălalt, Dan și-l închipuia ca pe o morsă uriașă.

Mai era multă treabă de făcut, de întins cortul, de făcut focul, de-abia aruncaseră jos gențile, iar el fuma. Dan era nervos în interior. Orice gând usturător ca o bășică pe fund îl sătura cu gesturile mânilor, șuierul suptului printre dinți, imaginea crăcănată, ale lui Flaviu. El era de vină pentru tot. Dan era supărat în interior. Stătea nemișcat, pe vine, privind lemnele dracilor, aranjate ca un cort de indian. Să le dărâme sau nu?

Pentru că atunci când veniseră, aruncaseră bagajele negre, majoritatea cu fermoare rupte și cârpite cu ace de siguranță și fir de pescuit, dăduseră peste un rahat. Iar de la început, lui Dan i se păru amuzantă ideea de a așeza vatra focului fix peste el, că doar se arde. Și tot făcea glume, și menționa micii ce-i nu-i aveau de gătit, și cum clădea el lemnele în jurului lui. Iar Flaviu stătea impasibil, neamuzant, parcă tocit sentimental de fumul țigării lui. În scurt timp Dan avea primele îndoieli, apoi se declară dezgustat de idee, apoi total împotrivă. Dacă chiar s-ar fi compromis slănina și cartofii în staniol prin ceva lege necunoscută a fizicii? Așa că stătea tâmp, încruntat și tăcut privind claia de lemn gata aranjate frumos, exact ca un cort de indian. Să le mai desfacă sau nu? Doar el știa cât îi luase să le aranjeze…

Renunțase posomorât și găsise soluția într-o țigară de-a lui Flaviu. Acesta, nici mai prejos, deschise primul pet de bere. Era tăcut și eficace. Simțea plăcere pe dinăuntru și, ciudat, deși nu îi era frică să o piardă, nu o emana.

Bă, hai să-l sunăm pe ăsta.

Nu. 

Dan îl privi pe Flaviu. Întotdeauna era agitat, făcea pe șeful. Flaviu întotdeauna îl tolera cu simpatie bovină. Uite ce e, mi-a spus să nu te superi. S-a dus cu Dreghici și cu prietenă-sa la suc. Mi-a zis să nu îți zic să nu te superi pe el. Nu o să vină.

Timp de o sfert de oră Flaviu îl ascultă liniștit pe Dan cum clăbucea la gură. Se simțea bine și nimic nu o să-i strice starea asta. Oricum, Dan nu părea nervos. Parcă se forța să fie. Poate vroia să pară că e interesat de Radu, că e afectat de absența lui, că ce prieten bun cu el este. Prea zicea cuvintele cu jumătate de gură, nu înjura, mai degrabă rostea un monolog ca un diletant de teatru prost.

Până la urmă îl sună și cu câteva amenințări Radu veni, târziu, exact pe muchia grăbită dintre amurg și noapte, și cu Flaviu ca ghid, pentru că lui îi era frică să umble singur. Dan rămase să se refacă după ce Flaviu l-a lămurit inginerește și disprețuitor la instalatul cortului. Nu suferea să nu aibă dreptate.

Băieți, zicea Radu, în timp ce stătea pe iarbă, lângă foc, iar burta aproape plesnea din el cum se bulbucă o pungă de plastic pe care o strângi, să nu vă supărați pe mine. Puseseră toți slănina în țepe tăiate din salcie – în sfârșit un lucru bine făcut de Dan și recunoscut vocal de ceilalți – și le țineau deasupra focului. Cartofii în staniol îi laseră pe mai târziu, pe când se face jarul cum trebuie, motiv nu prea înțeles cum trebuie de Radu, care i-ar fi dorit fripți de acum.

Băieți, uite ce este. Eu am aproape 30 de ani. Zicea evitându-i privile lui Dan, mai mult căutând destăinuire pe fața fantomatic-roșiatică a lui Flaviu. Și eu tot ce îmi doresc este să cunosc o femeie, da care să țină la mine, nu așa, și să mă însor. Și da, am fost cu Dreghici, să nu te superi, Dane, n-am vrut să îți spun că tu te superi, dar Dreghici a venit cu prietenă-sa și am fost la suc. Și tot am vorbit cu ea și tot am râs și am glumit și mi-o pus mâna pe picior, să mor eu de nu, nu vă mint, să nu te superi, Dane. Și eu asta îmi doresc, dar lasă că mă ajută Dumnezeu, mă duc la popa de la Moșuni să pună slujbă, îi dau câți bani vrea el, și să am nevastă, să fac familie, ce dracu, că de 5 ani de zile lucrez, Dane, pe tir, și nu fac niciun ban și nici nu cred că o să fac, ca să mă însor și eu, să fac ceva, să fac o familie.

Dan se prinse repede. Inteligent, iute ca jocul flăcărilor de foc, înțelese că prietenul său trecea printr-o criză și că el se duse cu Dreghici și cu prietena lui, nu ca să o aburească, să i-o fure. Nici măcar nu se duse să cunoască alte fete, singure. Faptul că fata aceea era prietena tovarășului său îi dădea încredere și stabilitate emoțională, pe care nu o ai când vorbești cu fete singure la prima sau a doua conversație. Dar mai ales faptul că el trăia prin prietenul lui. Radu avea o prietenă, tocmai ce o scosese la un suc, în oraș, râdea și glumea cu ea. Iar ea, la fel, ba chiar i-a pus palma pe genunchi. Radu avea o relație stabilă, proiectată mintal prin străduțele întunecoase și întortocheate ale psihologiei umane, prin Dreghici.

Flaviu nu făcea niciun efort să înțeleagă, dar dădea impresia că știa. Mișca bărbița galbenă, ca un pui de caisă, în ritm de tic, și savura țigara.

Acum Dan îl lămurea lui Radu ce trebuia să facă, cum să dea cu pumnu-n masă la taică-so și la mă-sa, că aia aveau firma de tiruri, cum să primească și el niște bani și să caute basarabence pe net.

Băieți, tot la aia mă gândesc, o femeie care să mă iubească, că îi iau ce vrea ea, numai să țină la mine. Radu nu se putea bucura de noaptea la cort, cu lună, greieri și foc de tabără, pe marginea apei, că era cu mintea în altă parte. De fapt, nimeni nu se putea bucura de natură așa cum trebuie - erau toți adulți și neimpresionabili. Dan explica. Flaviu fuma flegmatic cu gesturi muieratice, punându-și mâna de-a lungul burții monstruoase, de bachus, burtă recentă, căpătată din lucrul pe vasul de croazieră.